Maria Bobea
Ca membră a unei relații interculturale și ca studentă la limba Arabă, văd lumea arabă cu ,,alți ochi”. De când l-am cunoscut pe soțul meu, Hazem, din Egipt, excursiile mele în țările arabe sau din spațiul islamic au fost percepute diferit. Prin parcurgerea acestui articol, veți putea observa experiența mea din Egipt, din vara trecută, când m-am căsătorit.
În iunie 2021 am fost pentru a treia dată în Cairo, unde mi-am revăzut soțul și unde am redescoperit locurile din cărțile lui Naghib Mahfuz.[1] A fost o reîntâlnire după un an în care nu ne-am putut vizita, din cauza pandemiei.
Al Qahira[2] sau Cairo este capitala Egiptului, un oraș care se întinde pe o suprafață de 453 km2 și are o populație de aproximativ 20 de milioane de locuitori, unde este imposibil să nu o auzi pe Umm Kulthum[3] la fiecare cafenea sau să nu vezi un câine dormind pe plafonul vreunei mașini.
Inspirată de cartea lui Khaled Al Khamissi[4] intitulată Taxi, care prezintă poveștile șoferilor de taxi din Cairo auzite de autor, am fost foarte atentă în timpul curselor cu taxiurile egiptene, dar șoferul meu preferat este chiar tatăl soțului meu, Mokhtar, care îmi oferă informații despre orice văd pe drum.
Într-o seară, când ne întorceam de la cumpărături, oprit la un semafor lângă mașina noastră era un coleg de serviciu, pe care Mokhtar nu s-a limitat în a-l saluta, ci întâi s-a prefăcut că are nevoie de indicații pentru a ajunge pe strada Salah Selim ca să-i atragă atenția, apoi au discutat despre cum le-a fost ziua, ca în final să i-o prezinte pe Maria, viitoarea soție a lui Hazem.
După ce l-a recunoscut, ne-a salutat și ne-a „ajutat” să ajungem la strada căutată. A fost pe cât se putea de încântat să mă cunoască, apoi când culoarea semaforului a devenit verde, cei doi prieteni s-au despărțit.
Am parcat mașina lângă cafeneaua la care merge Mokhtar, în apropiere de Moscheea Al Fath și am mers pe jos spre casă, care este la câteva minute distanță. Am trecut pe lângă farmacia unde lucrează Hazem, dar pe strada pe care ar fi trebuit să mergem în mod normal ca să ajungem acasă se certau câțiva bărbați. Mokhtar și-a însușit rolul de baba[5] al meu și m-a dus pe o altă stradă, ca să evităm orice contact cu bărbații aflați in conflict. Pentru a-mi distrage atenția, a început să-mi vorbească despre locurile în care ne aflam. Ajunsesem într-o zonă înconjurată de blocuri, care era foarte aproape de casă. Mokhtar mi-a spus că locul se numește Taqsim El Misaha, apoi mi-a spus numele străzilor. Perpendicular pe Hassanein Desouky este Samir Mgali, apoi Al Dandarawi și în cele din urmă, Fouad Attallah. Din câte am înțeles, numele străzilor provin de la primul lor locuitor, exact ca în cartea lui Naghib Mahfouz, Băieții de pe strada noastră.
Naghib Mahfuz, romancier egiptean născut la 11 decembrie 1911, debutează cu opera ʻAbṯ al-āqdār (Batjocura sorții) în anul 1939, propunându-și o serie de romane care să acopere toată istoria Egiptului. În același an, devine funcționar de stat în Ministerul Cultelor, director al Biroului de Supraveghere a Artelor și al Fundației pentru Cinematografie (1966–1968), iar în ultima parte a vieții a activat în funcția de consilier al Ministerului Culturii. Laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1988, Naghib Mahfuz este cunoscut în spațiul românesc pentru opere precum: Trilogia Cairoului, Băieții de pe strada noastră și Pălăvrăgeală pe Nil.
Romanul Băieții de pe strada noastră a fost interzis în mai toate țările arabe, sub acuzația de blasfemie. În spatele personajelor și al întâmplărilor povestite se întrevede o parabola ce reunește teme și motive atât din Coran, cât și din Vechiul și Noul Testament, precum și referiri la regimurile politice opresive ale Egiptului (Mahfuz, Naghib. Băieții de pe strada noastră. Iași: Editura Polirom, 2012. Postfață de Nicolae Dobrișan).
Băieții de pe strada noastră este un roman relatat dintr-o perspectivă obiectivă a unui narator heterodiegetic. Perspectiva narativă obiectivă este evidențiată prin povestire la persoana a III-a, omniscientă externă și internă: „a întrebat Idris cu ironie în glas”, „a îngăimat Abbas mâhnit, nesuportând privirea Tatălui” (p. 14). Naratorul heterodiegetic relatează o poveste de care este străin, nu aparține ca personaj, tinde să adopte o atitudine demiurgică: „Și-a înălțat capul spre cerul mut, liniștit și somnoros. Orizontul era tivit de nori și ultimul uliu își lua rămas-bun de la el. Nu se mai zărea nici un trecător și începuseră să se târască insectele de noapte” (p. 141).
În planul conținutului, istorisirea începe cu viețile patriarhului Al-Gabalawi și ale fiilor săi, Adham și Idris, alungați din grădina părintească pentru păcatele lor. De-a lungul mai multor generații și sub stăpânirea a numeroși despoți, fiecare neam își afrimă dreptul la o viață prosperă, viața tihnită la care visase strămoșul Adham după alungarea din grădină. Ultimul „profet” al lui Al-Gabalawi, Arafa, pare deținătorul unei vrăji nemaivăzute, o armă cu ajutorul căreia oamenii de rând își pot detrona în sfârșit asupritorii.
În planul expresiei, discursul narativ utilizat este cel indirect, în care vocea personajului este asimilată cu vocea naratorului; din punct de vedere sintactic, discursul indirect este guvernat de un verb de comunicare („spune că”, „a întrebat dacă”, „a ordonat să”): „–Crezi că știe unde te duci? A întrebat-o Qadri”, „a bombănit el”, „–Gemeni! a spus ea” (p. 78).
După ce mi-am condus părinții la aeroport, în drumul spre casă, ca niciodată până atunci, Mokhtar a greșit ieșirea și ne-am rătăcit pentru scurt timp. Fiind abătuți de la traseul obișnuit, am ajuns prin locuri inedite, am trecut pe lângă Moscheea Al-Azhar, cartierul Khan El Khalili și cafeneaua preferată a lui Naghib Mahfouz. Acest fapt m-a făcut să-mi doresc și mai mult să vizitez acea zona a orașului, mai ales că era în apropierea Muzeului Naghib Mahfouz.
Astfel, în câteva zile, eu și Hazem am vizitat bazarul din Khan El Khalili, unde prețurile diferă „de la cer la pământ” când întreabă un localnic și un turist. Am luat un taxi pentru a ajunge la muzeu, dar nici șoferul, nici noi și nici majoritatea oamenilor nu știam unde se află exact muzeul. Plimbându-ne pe străzi minuscule, pline de oameni, animale, magazine, mașini și tuk-tukuri mi-l imaginam pe Naghib Mahfouz mergând spre cafenea cu ziarul în mână, gândindu-mă că o asemenea stradă nu este tocmai potrivită pentru construirea unui muzeu.
Într-un final am găsit muzeul, care ne aștepta „cu brațele deschise”, eu și Hazem fiind singurii vizitatori. Am fost ghidați de o angajată, care ne povestea despre fiecare încăpere în care intram. Am văzut un perete decorat cu mai multe coperți ale cărților lui Naghib Mahfouz din diferite traduceri, printre care și limba română, care a fost prima limbă în care s-au tradus cărțile autorului egiptean.
Am părăsit Cairoul lui Naghib Mahfouz și ne-am continuat restul timpului în cartierul Maadi, unde îmi plăcea să merg la toate librăriile și anticariatele ieșite în cale, în mod special El-Maadi Used Books, unde pot găsi „raiul” unui viitor arabist. InshaAllah.
[1] Naghib Mahfuz (11 decembrie 1911–30 august 2006) – romancier egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988.
[2] Traducerea în limba arabă a cuvântului „Cairo”.
[3] Umm Kulthum (30 decembrie 1898–9 februarie 1975) – cântăreață, compozitoare și actriță egipteană.
[4] Khaled Al Khamissi (27 septembrie 1962) – scriitor egiptean, reprezentant al noii generații de romancieri egipteni.
[5] Traducerea în limba arabă a cuvântului „tată”.
المركز الثقافي العربي 