Imaginați-vă un loc de nicăieri. Cel mai fără-de-loc dintre locuri. Un loc în care moartea este anonimă, unde trupurile sunt aruncate în neant. Acest (non)loc este cimitirul anonimilor, situat în afara Istanbulului, locul de înmormântare al indivizilor nedoriți ai societății turce: prostituate, transsexuali și alți „devianți” sexuali, nou-născuți abandonați și nenumărați refugiați care au murit pe tărâmuri străine. Oamenii îngropați aici nu au identitate. În loc de pietre funerare care perpetuează memoria încapsulată în numele și datele lor de naștere și deces, acești oameni sunt reduși la numere. Fără nume, fără identitate, fără memorie: doar o pădure de numere.
Cel mai recent roman al lui Elif Shafak, 10 minute 38 de secunde în această lume ciudată, a apărut din acest loc care aparține unei alte lumi (Shafak, 2019). Romanul evocă amintirea acestor (non)oameni, a acestor ființe umane reduse la numere, care au fost respinse toată viața, chiar și în moarte. Shafak spune povestea anonimilor, recuperându-le identitățile pierdute și readucând-i la viață. Ea arată că discriminarea, inegalitatea și excluderea socială nu se termină odată cu moartea: ele îi urmăresc pe unii indivizi în moarte și cu mult dincolo de moarte.
În acest roman, Shafak explorează prin mijloace literare unele dintre descoperirile de bază ale sociologiei morții. Sociologi precum Michael C. Kearl (1989) au subliniat existența unei „stratificări sociale a morții”, arătând că oamenii nu sunt egali în fața morții: unii indivizi trăiesc o viață mai lungă și mai bună și reușesc să evite moartea până când aceasta devine inevitabilă; alții, în schimb, care trăiesc în sărăcie sunt mult mai vulnerabili în fața morții și, drept consecință, duc vieți mai scurte și mizerabile.
Alți sociologi au arătat că inegalitățile dintre oameni înainte de moarte sunt urmate de inegalitățile după moarte, în modul în care aceștia sunt amintiți și comemorați postum (Rusu, 2020). În timp ce bogații și personalitățile publice sunt comemorate și astfel păstrate în memoria colectivă prin diverse mijloace culturale și materiale, de la nocrologuri la memoriale, săracii sunt mai predispuși să fie dați uitării. Pe baza perspectivelor extrase din sociologia morții, în această lucrare analizez romanul lui Elif Shafak, 10 Minutes 38 Seconds in this Strange Word, ca o explorare literară a condiției umane, cu un accent deosebit pe părțile întunecate ale societății, în care subiecte precum sărăcia, discriminarea, inegalitatea, excluderea și migrația sunt de o importanță capitală.
Romanul este astfel conceput încât să curgă înapoi, aceasta deoarece începe cu sfârșitul și apoi se deplasează invers în timp. Sfârșitul care, în mod paradoxal, dă startul romanului, constă în moartea lui Tequila Leila, personajul principal al cărții. Primele rânduri ale romanului o înfățișează pe Leila întinsă într-un coș de gunoi în suburbiile Istanbulului: „acum și-a dat seama, cu o senzație năucitoare, că inima ei tocmai încetase să mai bată, iar respirația îi încetase brusc, iar oricum ar fi privit situația în care se afla, nu putea nega că ea era moartă.” Această întorsătură excepțională care dă startul poveștii captează imaginația cititorilor și le activează curiozitatea de a termina romanul.
În cele 10 minute și 38 de secunde în care Leila agonizase în acel coș de gunoi, Shafak îl poartă pe cititor prin viața protagonistei ei, din vremurile copilăriei ei dureroase, când Leila era o copilă și creștea într-un mic sat turcesc. A trăit și a supraviețuit unei copilării traumatizante: Leila a fost molestată sexual în mod repetat de unchiul ei și a trebuit să suporte aceste abuzuri în tăcere. În ceea ce privește această problemă socială, o cercetare recentă efectuată în Turcia pe un eșantion de 1.002 de cazuri de copii care au fost victime ale abuzului sexual a constatat că fetele reprezentau peste 80 la sută din acești copii. Mai mult, 62 la sută dintre copiii supuși abuzului sexual au prezentat forme de patologie psihologică, ceea ce relevă consecințele pe termen lung ale molestării. La fel ca în romanul lui Shafak, prevalența și intensitatea patologiei psihologice au crescut atunci când abuzul sexual a constat în penetrare sexuală, violență fizică și incest (Aydin și colab., 2015).
Cazul Leilei se potrivește perfect cu profilul unei victime a abuzului sexual asupra copiilor, așa cum este descris în literatura academică. Suferința ei mută a fost amplificată de faptul că părinții ei nu au crezut-o când le-a povestit despre aceste abuzuri. Referitor la acest aspect, o altă cercetare care a studiat reacțiile părinților la dezvăluirea copiilor lor că au fost molestați a descoperit că mamele sunt mai înclinate să-și creadă copiii decât tații. Cu toate acestea, cercetătorii au concluzionat că „deși majoritatea mamelor sunt de obicei protectoare și oferă sprijin, un număr substanțial al acestora nu fac sunt astfel. Chiar și mamele care sunt în general susținătoare și protectoare manifestă adesea răspunsuri inconsistente și ambivalente” (Elliot și Carnes, 2001). În societățile tradiționale, precum cea turcească, cultura colectivistă pune presiune asupra familiei pentru a ascunde abuzul sexual, cu atât mai mult dacă acesta a fost comis de un membru al familiei extinse. În aceste „culturi ale rușinii” (Benedict, 1946), familia este foarte valorizată și se crede că orice scandal care implică familia pătează reputația și onoarea familiei.
După ce Leila a rămas însărcinată cu copilul unchiului ei, tatăl ei, Haroun, a gestionat situația rușinoasă forțând-o să se căsătorească cu unul dintre verii ei. Din cauza sarcinii, a trebuit să fie scoasă de la școală, pe care nu a mai frecventat-o. Leila scapă de căsătoria forțată impusă de familie cu ajutorul unui prieten, pentru a ajunge să lucreze ca prostituată la Istanbul. Există multe articole de cercetare în literatura academică care concep căsătoria copiilor, mai ales după abuz, ca pe o formă de violență împotriva femeilor. În Turcia și în alte societăți musulmane, acest fenomen este larg răspândit (Kerman și Betrus, 2020; Yüksel și Koçtürk, 2021). În țările musulmane, cadrul legal se bazează pe principii juridice inspirate de Sharia, adică de legea islamică derivată din Coran. Potrivit acestor principii, familia unei femei care a fost violată poate alege să căsătorească victima cu agresorul, pentru a „salva” onoarea femeii și mai ales a familiei. Dacă căsătoria are loc, violatorul care a devenit soțul victimei este exonerat de fapta sa.
Între clienți și munca ei sexuală, Leila începe să lege prietenii. Întâlnirea cu Jameelah, o altă prostituată, a fost una dintre primele amintiri care i-au fulgerat în minte Leilei în timp ce corpul ei agoniza până la moarte în coșul de gunoi. Ea a cunoscut-o pe Jameelah într-o noapte pe care au petrecut-o împreună în închisoare. Ceilalți prieteni apropiați ai ei au fost Nostalgia Nalan, Zayneb122 și Hollywood Humeyra – un transgender impertinent, o pitică sunnită și o cântăreață de club de noapte supraponderală. În ciuda diferențelor lor de ocupație și personalitate, toți au în comun soarta tristă a proscrișilor marginalizați și stigmatizați. În comunitatea ei privată, alcătuită din prieteni excluși social, Leila a descoperit frumusețea umană și bunătatea morală.
Într-o zi, o persoană intră din greșeală în bordel. Numele lui era Dr. Ali, un activist socialist implicat în mișcarea muncitorilor. S-a îndrăgostit de Leila fără să facă sex cu ea. Cei doi s-au căsătorit, dar la scurt timp după aceea, Dr. Ali a fost ucis în timp ce participa la un marș de protest la Istanbul. Acum văduvă, Leila s-a întors la sinele ei anterior și și-a reluat viața de prostituată. În timp ce lucra pe străzile din Istanbul, Leila a fost ucisă de doi „vigilenți” morali, mai exact de doi bărbați care au fost și-au propus să omoare toate femeile care lucrau ca prostituate în oraș.
A doua zi dimineața, cadavrul ei a fost găsit la gunoi. Băieții care au descoperit cadavrul i-au furat lănțișorul pe care îl purta la gât și au fugit. În cele din urmă, autoritățile au transportat cadavrul la morgă. Trupul ei nu a fost revendicat de către familie, iar autoritățile au refuzat să-l ofere prietenilor ei pentru ca aceștia să-l pregătească pentru o înmormântare decentă într-un cimitir obișnuit. În schimb, trupul Leilei a fost dus la cimitirul anonimilor și aruncat acolo, în groapa comună, printre alte cadavre necunoscute și corpuri neidentificate.
În timp ce își plângeau prietena lor decedată, lui Nostalgia Nalan și celorlalți patru le-a venit ideea de a dezgropa mormântul nemarcat al Leilei și de a îngropa cadavrul într-un cimitir obișnuit. După căderea nopții, au mers la cimitirul anonimilor, au dezgropat cadavrul și l-au încărcat în mașină. Destinația lor era Podul Bosfor, de unde plănuiau să arunce cadavrul în mare. Cu poliția pe urmele lor, ajung în cele din urmă în mijlocul podului și reușesc să de-a drumul trupului peste balustradă. Cele 10 minute și 38 de secunde se termină, când corpul ei este îmbrățișat de apă, iar Leila își găsește liniștea sub suprafață, în adâncul oceanului.
Romanul lui Elif Shafak este o explorare literară strălucită a părții întunecate a Istanbulului, unde metropola turcă este considerată metafora lumii sociale modernizate. Prin mijloace literare, ea pătrunde în lumea asupriților, în universul exclușilor, în viața proscrișilor sociali. Dar explorând această lume crudă și dezumanizantă, ea umanizează victimele și le celebrează umanitatea. Dacă săpăm adânc în roman, descoperim cât de putrede sunt din interior societățile; cum stigmatizarea și etichetarea îi dezumanizează pe oameni și le distrug șansele la o viață decentă.
Povestea Leilei personifică biografiile a mii de femei, care au devenit victime ale societăților patriarhale și luptă pentru a supraviețui într-un mediu ostil prin orice mijloace necesare, inclusiv munca sexuală. În acest univers social al prostituției și devianței, găsim tărâmuri de prietenie autentică, principii morale și comportament altruist. Toate acestea sunt sărbătorite în povestea Leilei și a prietenilor ei. Romanul se citește ca o sărbătoare a vieții și o condamnare a ipocriziei morale care caracterizează societatea lumii convenționale și „onorabile”.
În urma unui aflux de capodopere precum Bastardul din Istanbul (Shafak, 2007), Patruzeci de legi ale iubirii (Shafak, 2010) și Cele trei fiice ale Evei (Shafak, 2016), al unsprezecelea roman al lui Elif Shafak – 10 minute 38 de secunde în această lume ciudată – consacră statutul ei de una dintre cele mai incitante scriitoare contemporane. Romanul a fost deja tradus în mai multe limbi (inclusiv turcă și arabă iar în limba română urmează să apară la editura Polirom) și a primit aprecieri critice în mai multe recenzii literare. A fost, de asemenea, pe lista scurtă pentru prestigiosul Booker Prize 2019 și lăudat pentru „aducerea la viață a lumii subterane a Istanbulului”. Indiferent de aceste premii formale, romanul lui Shafak rămâne una dintre cele mai puternice pledoarii pentru umanitate și împotriva violenței sexuale, a opresiunii de gen și a inegalității sociale.
المركز الثقافي العربي 