Anatolie Coșciug este cadru didactic universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și cercetător în domeniul migrației la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este în curs de finalizare a studiilor doctorale urmate în cadrul Universității din Bielefeld (Germania), cu o teză despre migrație, antreprenoriat și transformarea societății românești sub efectul acestor fenomene. A fost și este implicat în proiecte de cercetare centrate pe emigrația românilor în străinătate cât și pe imigrația străinilor în România. În 2019, a coordonat cercetarea finalizată cu publicarea lucrării Indexul integrării imigranților în România.
Sunteți un cercetător al migrației internaționale. Cum ați ajuns să studiați migrația?
A fost un cumul de factori, atât personali cât și contextuali, care au stat la baza acestei alegeri. La nivel personal, sunt și am fost imigrant, am locuit perioade mai lungi sau mai scurte de timp în mai multe țări și am crescut și m-am format în medii în care migrația era omniprezentă și considerată un fenomen foarte important. A studia migrația a fost modalitatea mea de a oferi ceva în schimb comunităților în care am crescut și m-am format.
Dincolo de factorii care țin de sfera personală, cred că fac parte dintr-o generație de cercetători care a beneficiat din plin de faptul că migrația a devenit o temă tot mai importantă în România și a primit din ce în ce mai multă atenție dinspre societatea civilă, sfera academică sau cea a politicilor publice. De exemplu, în ultimul deceniu au fost demarate mai multe proiecte de cercetare care au avut ca temă migrația la care am putut contribui și eu și care și-au lăsat amprenta asupra mea. Nu în ultimul rând, am putut beneficia de faptul că România este portretizată drept una dintre cele mai importante țări de emigrație din Europa și numeroase studii internaționale includ și o componentă care se referă la migranții români. Astfel, am putut participa în câteva proiecte de cercetare internaționale care erau interesate și de contextul românesc care la rândul lor și-au lăsat amprenta asupra mea.
Cât de provocator, intelectual și emoțional, este să lucrezi cu refugiați?
Este foarte complicat, aș spune chiar că pentru mine este una dintre cele mai dificile provocări cu care m-am întâlnit până acum din câteva motive. În primul rând, este o temă care polarizează foarte mult, mai mult decât alte subiecte. De exemplu, rezultatele sondajelor făcute de noi arată că există un grup care este total împotriva ideii de a primi refugiați și un grup cam la fel de numeros care este total pentru primirea refugiaților, iar între cele două extreme nu prea se poziționează multă lume.
Această polarizare vine cu o serie de probleme, de exemplu faptul că este greu să ajungem la un consens în aceste condiții dar și faptul că eu și colegii mei cu care am lucrat pe această temă am primit numeroase amenințări directe la adresa integrității noastre fizice și intelectuale/academice, atât dinspre tabăra pro cât și dinspre tabăra contra. O altă provocare cu care mă confrunt atât eu cât și colegii mei în studiile despre refugiați este de a face cercetare care să fie cât mai mult posibil relevantă pentru instituțiile publice și formularea politicilor publice. Este o presiune pe care nu o resimțim la fel de tare în studiile pe alte teme pe care am lucrat și care poate veni cu o serie de costuri ascunse, ca de exemplu tendința de a lucra cu categoriile, definițiile sau temele considerate importante de către instituțiile publice.
Cum credeți că a fost gestionată criza refugiaților din 2015 la nivelul Uniunii Europene și în România?
Este greu de dat un răspuns de genul „bine” sau „rău” – au fost multe aspecte pozitive și mai puțin pozitive. Eram în acea perioadă în Germania și cred că motto-ul folosit de nemți „wir schaffen das” (vom reuși) reprezintă destul de bine modul în care a fost gestionat fluxul de refugiați la nivelul UE – exista multă deschidere și entuziasm la început care în timp s-a metamorfozat în scepticism, voturi pentru partide anti-migrație, Brexit și alte fenomene similare.
În comparație cu alte țări din regiune, România a fost un exemplu în general pozitiv privind felul în care a gestionat fluxul de solicitanți de protecție internațională. De exemplu, a fost printre primele țări din regiune care a acceptat așa numitul sistem de cote, participă la un proiect pilot cu centrul de tranzit de la Timișoara și în general populația a fost deschisă să intervină și să susțină procesul de integrare al refugiaților.
Cât de complicat este procesul de integrare a imigranților în România, în special al celor care provin din Orientul Mijlociu, care au o religie diferită?
Înainte de a oferi un răspuns aș face o remarcă – nu există în literatura de specialitate o definiție clară despre ce înseamnă și cum ar trebui să măsurăm integrarea imigranților. Acest lucru este oarecum neașteptat dacă ne gândim că se fac studii pe această temă de mai bine de un secol. Situația este și mai puțin clară în România unde puține studii au abordat această temă și chiar mai puține au putut oferi o direcție validată și ancorată empiric în acest sens.
Rezultatele cercetărilor noastre ne arată că, în medie, gradul de integrare al imigranților în România este mediu spre ridicat dar anumite grupuri de imigranți par a se integra mai bine și mai repede decât alții. De exemplu, imigranții care vin din contexte similare României sau care cunosc limba română (de exemplu imigranții din Republica Moldova) au parte de o integrare mai rapidă și mai ușoară. Dar, vestea bună este că diferențele de integrare dintre grupuri par a se estompa în timp. De exemplu, după ce locuiesc în România mai mult de cinci ani, atât imigranții care vin din țări similare României cât și cei care vin din țări diferite ajung la niveluri similare de integrare.
Trebuie subliniat de asemenea că integrarea este un proces la care participă mai mulți actori, nu doar imigranții. De exemplu, este important ca imigranții să „fie lăsați” sau chiar ajutați să se integreze de către societatea de destinație. Deși în general opinia publică este pro-migrație și pro-integrare chiar și atunci când întrebăm specific despre grupuri față de care de obicei există o anumită reticență (de exemplu refugiați sau imigranți care au o religie diferită), ce observăm noi în studiile noastre este faptul că anumite grupuri de imigranți sunt „ajutate” mai mult în procesul de integrare. De exemplu imigranții cu studii superioare, cei care au un partener român sau cei care locuiesc în orașele mari sau în zonele în care imigrația este mai prezentă par a fi susținuți mai mult și astfel pentru ei procesul este mai puțin complicat.
Pe lângă imigranți și populația generală, instituțiile publice joacă de asemenea un rol foarte important în acest proces de integrare. Rezultatele cercetărilor noastre indică faptul că cele mai multe instituții publice nu sunt conștiente și nici pregătite de acest rol. Cu toate acestea, observăm în ultimii ani semnale încurajatoare în acest sens, cu tot mai multe instituții publice de la nivel local, regional și central care devin mai implicate.
De ce resurse credeți că au nevoie imigranții/refugiații pentru a se integra cu succes în societatea românească?
Integrarea imigranților este un proces care reflectă fidel societatea în care are loc. Cu alte cuvinte, dacă instituțile publice nu sunt obișnuite să ofere servicii de calitate și populația are un nivel de încredere scăzut, acest lucru o să se răsfrângă și asupra felului în care se pot integra și imigranții. Pe lângă suportul din partea instituțiile publice și deschidere din partea populației generale, aș mai adăuga aici și o legislație prielnică, care nu restrânge anumite drepturi (de exemplu dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul de a deține funcții publice, dreptul de a face parte din sindicate, etc.).
O altă resursă importantă la care nu au acces imigranții pentru a se integra cu succes în societatea românească – acces la fonduri publice. De exemplu în cercetările noastre am întrebat toate primăriile reședință de județ și primăria municipiului București dacă pun la dispoziție comunităților de imigranți fonduri publice pentru diverse activități și am constat că nu există astfel de programe.
Ne puteți spune despre implicarea dumneavoastră civică, în proiecte care au legătură cu imigranții si refugiații?
În prezent coordonez un proiect de cercetare mai amplu pe această temă, un proiect al cărui scop este de a crea un observator al imigrației și integrării în România. Cu alte cuvinte, ne propunem să derulăm cercetări anuale care să ne permită să avem o viziune longitudinală asupra fenomenului. Până acum am reușit să facem acest lucru pentru ultimii patru ani, sperăm să obținem finanțare să facem acest lucru și pentru anii care urmează. Acest proiect este unul extrem de important pentru contextul românesc pentru că este una dintre puținele inițiative care culege date empirice despre acest fenomen direct de la imigranți și refugiați iar aceste date colectate sunt triangulate cu date culese de la instituții publice și de la populația generală.
Dincolo de acest demers, am fost implicat în publicarea unor articole și cărți științifice pe această temă. Unele dintre aceste studii sunt folosite de diverse instituții publice și organizații internaționale care activează în România sau în regiune pentru a avea o mai bună înțelegere a fenomenului în România și în fundamentarea unor politici publice.
Nu în ultimul rând, ori de câte ori am ocazia particip la cursuri, conferințe, workshop-uri, simpozioane dar și emisiuni televizate sau apariții în mass-media în care încerc să aduc în discuție acest fenomen și să contracarez unele stereotipuri și informații false care circulă despre imigranți și refugiați în România.
Cum vedeți lucrurile în Sibiu, respectiv în alte orașe din România (de ex: Cluj-Napoca), în privința acestor aspecte?
Este important să menționam aici că nici Sibiul nici Clujul nu sunt centre importante care să atragă comunități mari de refugiați în ciuda vieții economice, culturale și educaționale vibrante dar și a comunităților relativ mari de imigranți care locuiesc acolo. De exemplu, din cei peste zece mii de cetățeni străini care locuiau în județul Cluj în 2020 (a doua cea mai mare comunitate după București-Ilfov), doar aproximativ 100 erau beneficiari de protecție internațională iar în județul Sibiu nu erau înregistrați beneficiari de protecție internațională printre cei aproape 3.250 de cetățeni străini.
În studiile noastre am încercat să comparăm atitudinile pro sau anti imigrație și la nivel de regiuni/orașe și am putut observa, oarecum contrar așteptărilor noastre, că acele zone care au comunități mai mari de imigranți tind să aibă de asemenea și atitudini mai pro-migrație dar și instituții publice mai deschise în sprijinirea integrării imigranților. Cu alte cuvinte, cu cât este mai mare comunitatea de refugiați de exemplu, cu atât mai mare este sprijinul oferit în vederea integrării grupului respectiv.
Aș mai adăuga și faptul că Clujul este un caz interesant în domeniul integrării prin aceea că dezvoltă pentru prima dată în România o strategie de integrare a cetățenilor străini care cel mai probabil o să fie implementată de anul acesta.
المركز الثقافي العربي 